8. Rugaciune

“Apara Doamne si pazeste
De sabie, de foc, de cutremure,
De seceta, de foamete, de inundatie
Si de venirea altor neamuri straine asupra noastra!

Da Doamne la toata lumea minte, sanatate si noroc,
Si ajuta familia mea si pe mine!”


Era o rugaciune pe care Bunica ma punea sa o spun in fiecare seara. Erau lucruri pe care nu le intelegeam, dar pe care Bunica le traise.
- Ce inseamna Mamaie “venirea altor neamuri straine asupra noastra?”
- Roaga-te acuma, si iti explic cand ne bagam in pat!
- Dar “foamete” ce este?
- Iti explic acum. Stai sa ma inchin si eu!
- Hai, Mamaie, imi zici?
- Pai, uite, venirea altor neamuri straine asupra noastra insemana, mama, razboi. Cand eram ceva mai marisoara ca tine a inceput al doilea razboi mondial. Pe aicea prin sat pe la noi treceau batalioanele calare. Erau rusii.
Vorbeau pe limba lor, iti puneau pistolul la tampla si iti luau caii din batatura, vitele si toata agoniseala campului. Stateam ascunsi, tineam vacile in casa de frica sa nu le gaseasca…ca daca luau vaca, gata, nu mai aveam ce manca…Uite stii tu cismeaua din vale, de la poarta lu’ Tanti Maria? Ei, acolo, inante era o fantana. De frica rusilor, lumea a ascuns in ea tot ce aveau mai de pret in casa: vase de portelan, cocosei de argint, bijuterii. Si in gradina la noi, in dreptul gutuiului dinspre Petrea a facut Tata Mosu o groapa in care am varat toate vasele din casa si banii. Nimeni nu le-a mai dezgropat vreodata.
Tarziu, incoace, in locurile acelea s-a inaltat o flacara, pesemne din pricina metalelor ingropate.
In vremea aceea culturile erau parjolite si daca aveai un sac de malai erai rege. Facea mama mea cate o mamaliga si ne dadea cu portia ca sa ne ajunga cat mai multa vreme. Tare greu a fost…Doamne fereste sa mai trecem o data prin asa ceva!!!
Ehe, acum lumea inca se plange, dar are ce pune pe masa, totul este sa muncesti cum trebuie pamantul si ai de toate! Uite acum avem cateva randuri de haine…pe vremuri aveam doua camasi: una pe care o foloseam in timpul saptamanii si alta pentru sarbatori. Si alea erau tesute din canepa cultivata de noi. Iar la incaltari, nici nu ne gandeam…Aveam cate o pereche de opinci din piele de porc…


Si adormeam visand la copilaria indepartata a unei fetite blonde care alerga desculta jucand prinselea cu fratii sai, care se bucura cand nu mai auzea suierat de gloante si obuze, care zambea cand vedea soarele rasarind si care invartea hora in camasa alba de canepa si bundita de miel…

“Apara Doamne si pazeste
De sabie, de foc, de cutremure,
De seceta, de foamete, de inundatie
Si de venirea altor neamuri straine asupra noastra!”

8 septembrie 2010

7. Povestea metodei figurative

Școala de la țară era o clădire simplă, vopsită in var alb, cu doua sali de clasă, străbătute de un hol lung, și o cancelarie, în care obișnuia să funcționeze grădinița. În dreptul cancelariei, era o masă acoperită de un plus roșu pe care stătea tabloul cu stema României (la acea vreme) și o amărâtă de trompetă din alamă de care era prins un steguleț. Deși aveam interdicție clară de a folosi trompeta, toți veneam cu noaptea în cap la școală tocmai pentru a ne încerca plămânii pe ea. Inevitabil, exista cineva care isi lua câte o scatoalca, pentru ca pentru noi noțiunea orei 8.00 nu exista și ne treazeam cu Dna Învățăoare în mijlocul jocului nostru.

Suna clopoțelul, adică clopoțelul adevărat, ăla de face cling-cling...și începeau orele. Învățam la clase simultane: intr-o sală învăța clasa I cu clasa a III-a și intr-alta, clasa a II-a cu clasa a IV-a. Clasa noastră era dotata cu o tablă neagră de lemn și o tabl de sticlă (tabla cea buna). În dreptul tablei de lemn era o soba de teracotă cu care ne încălzeam iarna. Pe peretele din dreapta erau inșirate planșe cu alfabetul si harta României. În spatele clasei era o masă pe care stătea găleata cu apă adusă de dimineață de Nea Marin și o cană cu care beam cu toții. Nu ne puneam problema unor infecții…

În fața clasei, pe mijloc, trona catedra, infășurată intr-o pânză albastră tivită cu auriu. Băncile noastre din lemn aveau pe ele urme de cerneală albastră, iar noi, o mână de oameni (zece la clasa întâi și șapte la clasa a treia) purtam nelipsitele uniforme. Fetele trebuiau musai să poarte cordeluța albă și niște pampoane cât pumnul, doua la numar, prinse ori de codițele împletite ori de cordeluța de plastic.

La ora 8.00, toți ne ridicam in picioare, dădeam un “bună ziua” rasunător apoi cântam cât ne tineau rarunchii “Trei culori cunosc pe lume”, adică imnul țării noastre. Și dupa tot acest ritual, începeau orele. Patru la numar, în fiecarezi. Și în fiecare zi nu lipsea ora de matematică.
- Astăzi, spunea Dna Învățătoare, vom invăța metoda figurativă! Știți voi ce înseamna asta? Vreți să vă arat?

- Daaaa, strigam noi, deți nici acum nu cred că eram interesați vreunul de metoda figurativă de la aritmetică. Gândul nostru tot la trompeta din hol era! Sau la recreația mare, ca să continuam jocul de fotbal început ieri…
Și Doamna Învățătoare se apuca să explice cum niste bucațele de linii drepte și egale ar fi exact numarul de ani pe care îl avea fiul unui venerabil domn într-o problemă din manual, și că dacă mai punem câteva linii din astea drepte și la fel de egale sigur putem afla și vârsta respectivului domn. Într-un final toate liniile drepte se transformau in cifre, și uite-așa domnul avea să aibă 46 de ani si fiul vreo 20.

Mda, de parca pe noi ne interesa cine ce vârstă are? Doar rămasesem în urma cu jocul de “țâca” și schimburile de cartonașe de chibrituri nu erau finalizate, aveam campionat la jucat coarda si elasticul. Uf! Plus că de la atâtea linii drepte si perfect egale te pălea o foame, vai mama ei!
- Gata! Ați înteles? Pentru mâine aveți de rezolvat problemele de la 1 - 4 de la pagina 36 din manual. Sa nu uitați să vă faceți tema!

Pe la 13.00, ajungeam acasă, rupți de foame, sătui de fotbal si cu vagi amintiri de aritmetică si metoda figurativă.
- Hai și manâncă și fă-ți repede temele, spunea Bunica… Hai, fuguța, că mai avem ceva treabă de facut!
Îmi luam scăunelul de lemn lucrat de Mos Furdui, îl puneam in fata unui scaun mai mare, pătrățos, țș mă puneam să scriu temele.
- Mamaie, matale ai auzit de metoda figurativă?
- D’apoi ce mai este si asta maică? Povestește-mi!
- Păi, uite, azi Doamna Învățătoare ne-a tot desenat niste liniute pe tablă, spunând că așa se rezolva problemele prin metoda figurativă!
- Fata mamei, păi problema asta se face așa:….și îmi povestea Bunica cum se rezolva problema si culmea este ca îi dădea și rezultatul corect!
- Nu, Mamaie, nu e bine, că nu am desenat nimic! Unde sunt liniuțele alea drepte?
Și uite-așa nu căzurăm nicidecum la pace, eu si Bunica, pe rezolvarea problemelor la aritmetică, fapt pentru care, până la lăsatul serii Doamna Învățătoare se trezi cu amândouă protap in poarta casei și nu fu chip să scape de noi, până nu reuși să ii explice Bunicii care e treaba cu metoda figurativă.

După mulți ani mi-a venit mie rândul să predau unor școlărei metoda figurativă.
De fiecare dată când le desenam acestora segmentele “egale” pe tablă, îmi venea în cap pățania mea din școala primară.

Un lucru este cert: nu voi putea uita vreodată trucul matematic al metodei figurative.

Mulțumesc, Doamna Invatatoare!

30 august 2010

Nu sunt un simplu călător

Nu sunt un simplu calator……Sunt un suflet al locului. Cunosc fiecare piatra, fiecare borta in drum, fiecare cotlon de ulita, fiecare carare ce duce in deal sau la rau (Putna), fiecare muchie de deal, fiecare copac (fie el scorus sau salcam), fiecare petec de prund, fiecare loc in care cresc fragii si capsunii cei mai dulci …..Am in suflet siraguri de amintiri despre satul asta uitat de lume! Am petrecut acolo trei sferturi din viata mea, de cand am facut ochi si pana ce viata m-a departat incet, incet. Stau acum intr-o casa frumoasa, am familia mea si un copil minunat….dar sufletul meu e tot acolo!
Voi, cei care, ca si mine, ati plecat mai departe sau mai aproape, nu va visati in acele locuri? Cand aveti cele mai crunte probleme, nu gandindu-va acolo, va gasiti alinarea?

Cum aș putea întoarce copilul care-am fost?

Prin ochii mei de copil vedeam lucrurile foarte simplu: lumea se trezea cu noaptea in cap ca sa mearga la treburi. Incepeau cu prasila intai la porumb (sau papusoi cum ii spuneam noi), trecea prin cositul fanetelor si sfarseau cu strangerea recoltelor spre toamna tarziu. Ca timp, totul se petrecea intre cantatul cocosilor si pana la caderea noptii. Asta era treaba oamenilor mari, adica a bunicilor si a parintilor!

Pentru noi, copiii, in mare majoritate nepoti, treburile stateau si mai simplu: ne trezeam cand auzeam zgomotul de metal al sapelor sau cand bunicii ziceau “Scoala, mai, ca soarele-i sus si hai mai repede ca mor vitele alea de foame!”, trageam pe noi ceva de imbracat, mancam repede niste “te miri ce” si pe-aici ti-e drumul…..Luam batul si plecam in urma cirezii de vaci sau a turmelor de miei. Porneam cu pasunatul de la poalele dealului si le indrumam incet, incet catre padure, cu mare grija, ca daca scapam animalele in platoul cu papusoi sau grau…era vai si amar de noi! Ne strangeam cu totii la cararea dinspre sat, manam vitele pe deal, si abia apoi, incepea treaba adevarata: G. tu impleteste funiile pentru cataratul pe rapa, N. tu taie crengile din salcamul ala, ca sa ne asezam acolo cazemata. C., tu aduci niste scanduri de la tine din ograda ca sa facem podet la cazemata. D., tu nu uita de ciocan si cuie, si ai grija sa nu te vada ai tai, ca ne-am fript….


Te luai cu “munca” si orele treceau cu o viteza ametitoare…..nu aveam nevoie de mancare, aveam acces direct la merele din spatele gradinii Matusii Maria, la parul cel varatec din gradina Matusii Pachita, deci mancare aveam din belsug.


G. unde sunt mieii? Aoileu ….dar vitele? Gata, adunarea si hai dupa ele ca nu se mai vad. Alergam de ne iesea sufletul sa ajungem inaintea cirezii, care era si mai iute de picior ca noi si, ajungeam la limita, asa incat nu scapam turma decat in marginea bucatii de porumb. Intorceam turmele si cireada catre pasune, si apoi, victoriosi, ne infruptam din ciresul salbatic de la marginea padurii. Dintii se innegreau de la zeama dulce amaruie, iar mainile erau pictate pana la cot cu pete negre-vinetii, in schimb ne potoleam foamea si setea deopotriva.
Cand soarele avea la apus mai putin de o prajina, manam vitele in vale prin plantatia de pini, catre fantana de la Budui, ca sa adapam animalele, si apoi, seara, franti de oboseala de peste zi, ajungeam fiecare acasa….


O noua zi incepea a doua zi!

Scorușul

                                        
Cum ieși de pe ulița, mergi pe drumul principal și apoi o iei in dreapta catre deal. Cararea urca singura și chiar daca nu știi drumul, ea ți-l arata. Traversezi o veche matca de râu, acum mai degraba un pârau facut de ploi, treci pe coama cealalta a dealului și urci pe râpa Băzgănoaiei, cum au numit-o localnicii. Alt nume nici nu știu să fi avut vreodată această felie de tort tăiată adânc in pământ. Exact în buza râpei crește de câțiva ani un măr pădureț. Are mere mici, multe și acre rău de tot. Sunt bune atunci când ești aici și ți-e sete. Cărarea e foarte aproape de buza văii, uneori pietrele care sar din cărare se rostogolesc cu zgomot în valea abruptă. De altfel rostogolitul pietrelor și cățăratul fără chingi e placerea căprițelor care, atunci când vin la păscut în partea aceasta a dealului, petrec ore în șir spânzurate în râpa, cautând cine știe ce moț de iarbă uităt între bucățile de stâncă.

Din muchea dealului ai o priveliste grozava: in dreapta vezi drumul care vine tocmai din satele din deal, cum se strecoara printre casutele joase si schimonosite, varuite in alb, cu pridvoarele lor strajuite de popi de lemn si podele de lut. Se vede toata vatra satului, pana la ultima casa din vale, acolo unde opreste autobuzul care circula doar duminica la pranz. In fata este Magura impadurita la poalele careia curge de atata vreme raul Putna…
Cararea urca iarasi printre niste salcami pana la padurea de pini. In stanga, printre tufe de cimbrisor aromat se strecoara un firisor de cararuie batatorita mai degraba de copite de oi decat de picior de om. Duce la o
poienita imprejmuita de paducei si catina, in mijlocul careia strajuieste falnic un scorus. Are fructe mici, mici, in forma de pere si acre de iti fac gura punga. Fructele astea sunt bune doar toamna, cand se culeg asa verzi si se pun la soare, la dres. Abia atunci sunt bune de mancat si au cel mai bun gust duce acrisor si miros de fruct de copt din cate cunosc..

Parul din țarina cu spice

                                 
 Azi simt in nari mirosul de spic proaspat secerat. De aici din varful parului se vede toata tarina plina de baloti de paie bine stransi in doua randuri de sfoara colorata. Nu stiu de ce dar pentru noi copii, sforile astea sunt minunate si ne atrag ca un magnet. Mai ales ca pastreaza in ele mirosul de pai uscat, de spic galben, de grau si paine laolalta. Cat dureaza secerisul, gleznele ne stau intepate de paiele ramase in pamant si mai tot timpul le avem sangerande de la alergatul prin miriste, de la trantele si imbrancelile din spatele masinii de treierat si a celei de legat baloti. Facem concurs: cine strange cele mai multe panglici de culori diferite este castigator. E destul de greu, pentru ca, de regula, masina leaga cu acelasi tip de sfoara si zile in sir. Mai tragic este atunci cand masina leaga cu sarma obisnuita. Atunci concursul nostru de strans sfori ia sfarsit si trebuie sa inventam un alt joc.

Cat e ziulica de mare, ne facem de lucru in legea noastra pe langa bunicii si parintii care ajuta la stransul graului. Si ca acestia din urma sa se asigure ca ne tin ocupati si nu gasim alte traznai mai mari de facut, ne pun sa pazim turmele de miei si iezi ramasi acasa pe timpul verii. Dar, de aici din varful parului, se vede toata tarina, si noi ne-am pus in cap sa avem grija de ele de la distanta….


Parul asta este cazemata noastra, locul nostru sacru, postul nostru de comanda. Fiecare dintre noi avem creanga noastra si o cunostem indeaproape pentru ca am vazut-o crescand an de an, stim fiecare crapatura din scoarta care o acopera, fiecare urma de mugur si fiecare fruct e numarat. Dar numai cine ajunge aici, sus, in postul de comanda, vede intreaga spelendoare galbena a tarinei si atinge albastrul cerului, vede crestetul dealului si panglica serpuitoare a raului care imbratiseaza coltul acesta de lume.
Balotii sunt stransi apoi la poalele acestui par. Sunt claditi in sure asa ca pietrele in piramide. Se pun mai multe randuri de baloti jos, pe pamant, apoi deasupra lor altii si altii, pana ajunge sa fie doar un singur rand in varf de tot. Bucuria noastra este si mai mare acum. Ne putem catara pana in varful surii, putem lua cate panglici dorim si putem sa ne facem culcus la etaj.

La furat (Dedicatie pentru G.)

E aproape toamna. Soarele este putin trist, asa ca nu mai arde cu atata putere. In spatele gradinilor, de-a lungul paraului de ciment facut special pentru scurgerea apei, e o tarla mare, mare, plina ochi cu floarea soarelui…. Inca nu e coapta de-a binele, dar semintele sunt moi, albe si dulci, asa ca miezul nucilor verzi. Tarlaua este acum in grija CAP-ului, la fel ca toate celelalte culturi din zona si este pazita de un paznic, care este chiar bunicul lui R. Cainele care il insoteste se numeste Lache, dar e prietenul nostru. Stim exact cand

echipa de paza (nea P. si cainele Lache) trece prin dreptul gradinilor, pentru ca i-am vazut de atatea ori si am stat chiar de vorba. Vin dinspre cararea bisericii si se indrepta catre gura prundului. Rareori se intorc din drum. Si mai ales nu dau mare importanta copiilor…nu pot face stricaciuni recoltei….
Eu si G. suntem singuri acasa iar bunicii ne-au lasat in grija gainile, curcile si porcii: sa nu uitati sa le dati de mancare! - spun ei. De regula trebuie sa le dam graunte dimineata si buruiana spre seara. Ne-am uitat in hambar, iar porumb nu mai este nici macar un sac, si apoi e munca mare: trebuie sa iei stiuletii de porumb si sa scoti grauntele cu un soi de fier cu zimti, caruia ii spunem curatatoare, si care de multe ori ne lasa niste rani grozave in palma.
Asa ca avem o stralucita idee: ce-ar fi daca gainile noastre ar manca de astazi florea soarelui? Din ditamai tarlaua…nici nu se observa daca luam cateva palarii! Nu-i asa? Desigur. Si ca sa nu se vada stricaciunile, ne-am gandit ca ar fi mai bine sa lasam palariile la locul cu pricina si sa luam numai semintele. Dar cum poti sa faci asta? Ei bine, dupa cateva schimburi de idei si verificari practice, am gasit ca cea mai buna modalitate este sa batem palaria de floarea soarelui cu un bat si astfel vor iesi toate semintele…
Asa ca ne inarmam fiecare cu cate o plasa de rafie si un bat special: drept, gros cat doua degete si lung de vreo 30 cm, asa cat sa nu ne incurce atunci cand vom bate palariile. Asta da strategie. Bun. Dar trebuie sa vedem intai si intai cum intram in tarla fara sa ne vada paznicul si fara sa ne auda atunci cand vom bate palariile. Deci trebuie sa mergem adanc in randurile de floarea soarelui pentru a nu fi auziti. Pregatirile si strategia ne-au luat pret de cateva ore bune, dar o data planul pus la punct…lucrurile trebuiau sa mearga ca pe roate.
Ajungem la capatul gradinilor, iesim in paraul de ciment, ne uitam in stanga, ne uitam in dreapta…nimeni, drum liber…gata, inainte in lanul de floarea soarelui. Atentie, hai in dreapta pentru ca suntem prea aproape de cararea care duce la biserica si ar mai putea fi trecatori. Ridica-te pe varfuri: suntem destul de departe? Da. Hai, la treaba! Aplecam palariile, le punem sacosa de rafie in cap si le batem cu batul special. Toate semintele sunt in sacosa iar palaria de floarea soarelui este stirba dar e la locul ei, de parca nimic nu s-a intamplat. Suntem incantati. Continuam. Din calculele facute reiesea ca douazeci de palarii pot satura gainile noastre intr-o singura zi. Sacosele sunt pline pe jumatate. Suntem multumiti de prada si ne strecuram incet spre drumul de intoarcere.


La capatul lanului nu este nimeni. Paznicul a trecut. Nici cainele nu ne mai poate adulmeca. Trecem inapoi in gradini si de aici in curtile noastre. Orataniile sunt incantate: de mult nu au mai savurat asa seminte! Au mancat tot. Noi triumfam: ce treaba buna am facut astazi!
Soarele e la apus si se aud voci pe drum. Bunicii se intorc de la munca.
- Ei, ati avut grija de casa? Ati dat de mancare la gaini sau le-ati lasat in plata Domnului?
- Ei, se poate Bunico, nu vezi ce satule sunt…Am avut mare grija de ele!…. Doua saptamani am tot pus in aplicare noua strategie de hranire a pasarilor, asta pana cand, satule de atatea seminte de floarea soarelui, orataniile curtii s-au aratat nemultumite si au intrat in greva: au refuzat sa mai manance semintele! Iar cand Bunica a gasit sacul de porumb in acelasi stadiu…si seminte de floarea soarelui azvarlite in ograda, a trebuit sa dam multe explicatii, care au luat sfarsit cu o bataie zdravana cu batul special ….

Sfânta Marie Mare

Azi e Duminica si e S’anta Maria. E sarbatoare mare. Si categoric, azi nu se munceste. Adica nu se merge la camp. Bunica are treaba dis de dimineata. Trebuie sa taie gaina cea mai grasa, s-o puna la fript, sa faca mujdei, sa pregateasca sos cu smantana si verdeata, sa faca bors cu taitei de casa si dres cu zdrente de ou, mamaliga rascoapta si placinte cu branza “poale-n brau”.

E ziua ei si asteapta ca nepotii si copiii sa ii umple batatura. Intinde mesele in ograda, le acopera cu stergare, scoate farfuriile si tacamurile cele bune, potriveste scaunele in dreptul meselor.
- Uite, scaunele astea doua le am zestre, de la mama mea, zicea Bunica. Pe astea le punem in capul mesei.
- Mai pune un scaun in plus, ca poate vine si V.! Nu a dat telefon, dar poate ajunge si el! De dimineata, cocosul a cantat de trei ori, semn bun, ca trebuie sa vina …
- …Si Constantine, da drumu’ la aparatul radio, pe Radio Romania Actualitati, ca incepe ora de muzica populara!
Veneam apoi fiecare, unul cate unul, astfel incat pe la vremea pranzului ne strangeam toate rubedeniile la ziua bunicii. Daruri Bunica nu primea, caci cel mai scump dar era prezenta noastra acolo.
- Sarut mana Bunico! Si sanatate multa! Sa traiesti 100 de ani!
- Ei iaca,nu mai traiesc eu mama atata! Incet, incet,drumul meu se indreapta spre tintirim….
- Ei, mamaie, cum poti sa vorbesti asa? Dar copiii mei cine ii creste?
- Apoi, asta-i buna! Tu crezi ca mai traiesc eu sa iti vad copiii?
Sa fiu eu strabunica? Hahaha!
Si se lua in vorba cu altcineva si treceau la povesti din vremuri vechi, de cand parintii nostri erau copii si povesteau nazbatii de-ale lor…Bunica avea har intr-ale povestirii si tare ghidusa mai era la vorba, asa ca hohotele curgeau printre pahare si veselia cuprindea toata adunarea.

Ne infruptam din bucatele Bunicii mai mult cu mana decat cu furculitele, inchinam pahare de vin si tuica in sanatatea ei si palavrageam vrute si nevrute pana la lasatul serii. Oamenii care treceau pe drum erau invitati sa bea si ei un paharel, ca damingeana cu vin trebuia terminata, sa faca loc mustului care acusica venea…

Asa se intampla de fiecare data in ograda Bunicii, la fiecare zi de sarbatoare, si daca sarbatoare nu era, dar se nimerea sa vina cineva sa o viziteze, omul trebuia tratat regeste, sa nu plece cu mana goala, ca doar nu a trecut pe la straini.

Astazi, ograda e goala, cocosul nu mai canta sa vesteasca musafiri, aparatul radio nu mai canta muzica populara pe Radio Romania Actualitati, pe straini nu ii mai invita nimeni in curte sa ii cinsteasca cu vin, ierburile au crescut peste masura chiar si in pavajul de piatra, paianjenii si-au facut culcus caldut in toate coturile casei, butucul de vita de vie sta spanzurat in doua craci de lemn putred iar de veselie nici nu mai poate fi vorba…

Bunica nu mai este, iar petrecerile de Sfanta Maria nu au sa mai aiba niciodata acelasi gust de alta data!


15 august 2010