Cum aș putea întoarce copilul care-am fost?

Prin ochii mei de copil vedeam lucrurile foarte simplu: lumea se trezea cu noaptea in cap ca sa mearga la treburi. Incepeau cu prasila intai la porumb (sau papusoi cum ii spuneam noi), trecea prin cositul fanetelor si sfarseau cu strangerea recoltelor spre toamna tarziu. Ca timp, totul se petrecea intre cantatul cocosilor si pana la caderea noptii. Asta era treaba oamenilor mari, adica a bunicilor si a parintilor!

Pentru noi, copiii, in mare majoritate nepoti, treburile stateau si mai simplu: ne trezeam cand auzeam zgomotul de metal al sapelor sau cand bunicii ziceau “Scoala, mai, ca soarele-i sus si hai mai repede ca mor vitele alea de foame!”, trageam pe noi ceva de imbracat, mancam repede niste “te miri ce” si pe-aici ti-e drumul…..Luam batul si plecam in urma cirezii de vaci sau a turmelor de miei. Porneam cu pasunatul de la poalele dealului si le indrumam incet, incet catre padure, cu mare grija, ca daca scapam animalele in platoul cu papusoi sau grau…era vai si amar de noi! Ne strangeam cu totii la cararea dinspre sat, manam vitele pe deal, si abia apoi, incepea treaba adevarata: G. tu impleteste funiile pentru cataratul pe rapa, N. tu taie crengile din salcamul ala, ca sa ne asezam acolo cazemata. C., tu aduci niste scanduri de la tine din ograda ca sa facem podet la cazemata. D., tu nu uita de ciocan si cuie, si ai grija sa nu te vada ai tai, ca ne-am fript….


Te luai cu “munca” si orele treceau cu o viteza ametitoare…..nu aveam nevoie de mancare, aveam acces direct la merele din spatele gradinii Matusii Maria, la parul cel varatec din gradina Matusii Pachita, deci mancare aveam din belsug.


G. unde sunt mieii? Aoileu ….dar vitele? Gata, adunarea si hai dupa ele ca nu se mai vad. Alergam de ne iesea sufletul sa ajungem inaintea cirezii, care era si mai iute de picior ca noi si, ajungeam la limita, asa incat nu scapam turma decat in marginea bucatii de porumb. Intorceam turmele si cireada catre pasune, si apoi, victoriosi, ne infruptam din ciresul salbatic de la marginea padurii. Dintii se innegreau de la zeama dulce amaruie, iar mainile erau pictate pana la cot cu pete negre-vinetii, in schimb ne potoleam foamea si setea deopotriva.
Cand soarele avea la apus mai putin de o prajina, manam vitele in vale prin plantatia de pini, catre fantana de la Budui, ca sa adapam animalele, si apoi, seara, franti de oboseala de peste zi, ajungeam fiecare acasa….


O noua zi incepea a doua zi!