Cum ieși de pe ulița, mergi pe drumul principal și apoi o iei in dreapta catre deal. Cararea urca singura și chiar daca nu știi drumul, ea ți-l arata. Traversezi o veche matca de râu, acum mai degraba un pârau facut de ploi, treci pe coama cealalta a dealului și urci pe râpa Băzgănoaiei, cum au numit-o localnicii. Alt nume nici nu știu să fi avut vreodată această felie de tort tăiată adânc in pământ. Exact în buza râpei crește de câțiva ani un măr pădureț. Are mere mici, multe și acre rău de tot. Sunt bune atunci când ești aici și ți-e sete. Cărarea e foarte aproape de buza văii, uneori pietrele care sar din cărare se rostogolesc cu zgomot în valea abruptă. De altfel rostogolitul pietrelor și cățăratul fără chingi e placerea căprițelor care, atunci când vin la păscut în partea aceasta a dealului, petrec ore în șir spânzurate în râpa, cautând cine știe ce moț de iarbă uităt între bucățile de stâncă.
Din muchea dealului ai o priveliste grozava: in dreapta vezi drumul care vine tocmai din satele din deal, cum se strecoara printre casutele joase si schimonosite, varuite in alb, cu pridvoarele lor strajuite de popi de lemn si podele de lut. Se vede toata vatra satului, pana la ultima casa din vale, acolo unde opreste autobuzul care circula doar duminica la pranz. In fata este Magura impadurita la poalele careia curge de atata vreme raul Putna…
Cararea urca iarasi printre niste salcami pana la padurea de pini. In stanga, printre tufe de cimbrisor aromat se strecoara un firisor de cararuie batatorita mai degraba de copite de oi decat de picior de om. Duce la o
poienita imprejmuita de paducei si catina, in mijlocul careia strajuieste falnic un scorus. Are fructe mici, mici, in forma de pere si acre de iti fac gura punga. Fructele astea sunt bune doar toamna, cand se culeg asa verzi si se pun la soare, la dres. Abia atunci sunt bune de mancat si au cel mai bun gust duce acrisor si miros de fruct de copt din cate cunosc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu